 |
| . |
Nemărginindu-se să-și pună în valoare marile însușiri scenice, care și
acestea nu erau doar produsul intuiției, filtrate fiind printr-o
inteligență ascuțită și o întinsă cultură, demnă de admirat era am spune
vocația sa pentru inițiative menite să ridice condițiile de viață,
morale, ale slujitorilor scenei, ideal pentru care își punea la
contribuție o energie hotărîtă ce izbutea deseori să înfrîngă clasica
idolență birocratică; sub conducerea sa Sindicatul artiștilor dramatici
și lirici, ieșit din letargie, începuse să-și merite denumirea. Și chiar
participarea sa, competentă, ca reprezentantă a României la numeroasele
congrese internaționale ale teatrului, erau spre folosul teatrului
nostru, care, prin deosebite realizări, merita să fie mai bine cunoscut
în lume.
DA PAGINA !
2.
Mînat de dorința de a cunoaște cît de cît omul – activitatea sa
artistică fiind o carte deschisă – am vizitat pe artistă în locuința sa
din strada Vasile Pârvan.
Fără altă introducere, am întrebat:
– Doamnă, sunteți mulțumită de viață?
– Sînt mulțumită pentru puținul ce am putut realiza din năzuințele mele.
– Dacă nu sunt prea indiscret, care vă sunt năzuințele?
– Să-mi cresc copilul să devină un bun cetățean și să mă realizez pe mine în cît mai bine posibil.
În
ceea ce privește cariera artistică sînt oarecum mulțumită, deși la
fiecare rol nou am impresia că realizarea nu corespunde cu dorința mea
intimă de a atinge perfecțiunea. Dar această credință îmi ajută,
deoarece îmi permite să fac maximum de efort prilejuindu-mi totodată un
mijloc permanent de autocritică.
Marea
mea dorință ca președintă a „Sindicatului artiștilor dramatici și
lirici” este să dau un impuls asociației noastre profesionale. Îmi
îndrept acum toate eforturile pentru realizarea sediului propriu – „Casa
artiștilor” – apoi dorim să înfăptuim o casă de odihnă și o casă de
credit, care nădăjduiesc că sînt pe drumul realizării. Munca mea în
această direcție este mult ușurată de comitet, cu care colaborez în
strânsă legătură, străduindu-ne laolaltă pentru propășirea asociației
noastre.
 |
| . |
– Regretați cumva cariera ce v-ați ales?
– La
începutul carierei am avut impresia că ea constituia un provizorat,
aceasta probabil din cauza prejudecăților familale și a nostalgiei după
liniștea bibliotecilor universitare. Azi însă cred că dacă ar fi să
reîncep, tot cariera artistică aș alege-o.
– Vorbiți-mi ceva despre copilăria dumneavoastră.
–
Partea cea mai fericită a vieții mele rămîne copilăria. Sînt născută la
moșia Batogul din județul Brăila. Am petrecut primii ani alergînd prin
cîmpiile smălțuite si holdele aurii. Astfel am capatat dragostea pentru
natură și țarină. Am fost iubită și răsfățată, un copil vesel și
zburdalnic.
Familia Filotti este una dintre celel mai vechi din ținutul Brăilei.
Străbunicul meu avea faimă, i se zicea Nestor „Plangiul” fiindcă a făcut
planul orașului Brăila. De altfel, numele de Nestor se repetă destul de
des în familia noastră. Probabil că întemeietorul familei este
logofătul Nestor Filotti proprietar de răzeșii întinse, avînd conacul în
comuna Filiumi de unde se pare că derivă și numele de Filotti. O planșă
foarte veche reprezintă pe acest logofăt Nestor cu caftan, încins cu un
brîu larg, în care purta călimară și pană, ceea ce dovedește că era
grămătic,cărturar. Casa bunicilor mei din Brăila, una dintre primele
clădiri cu două etaje din oraș, avea la temelie o hrubă secretă, care
ducea pînă la malul Dunării. Pe aici fugeau strămoșii cînd se temeau de
năvala turcilor. Această hrubă avea multe „chiupuri” în care se păstra
apa necesară oamenilor, cînd, de teama acelorași năvălitori, erau
nevoiți să stea săptămîni întregi ascunși. Le-am apucat și eu aceste
chiupuri în care cînd eram copil mă jucam „de-a v-ați ascunselea”.
Clasele primare și liceul le-am făcut la Brăila. Eram zburdalnică și
aveam darul imitațiilor. Jucam în diferite piese pe care le puneam în
aceleași timp în scenă, cu ocazia serbărilor școlare. Doamna
Lazaroneanu, directoarea pensionatului cu aceleași nume, o desăvîrșită
pedagogă excepțional de cultă, m-a sfătuit să-mi aleg cariera
actoricească.
Luînd
bacalaureatul, m-am înscris la Facultatea de Litere și la Conservator,
la clasa Aristizzei Romanescu. Urmam Conservatorul fără să am
convingerea că mă voi dedica scenei. În anul al treilea de Conservator
am fost solicitată de Haralamb Lecca, pe atunci director al Teatrului
Național din Iași, să joc la acest teatru. Am stat un an la Iași și am
jucat numai roluri importante. Teatrul îmi absorbea fiecare clipă,
fiecare rol mă captiva. Am început să răresc drumul la Facultate și să
uit prejudecățile familiei.
Odată
sufletul robit de arta teatrului era greu să-l mai desleg. Am înțeles
că se putea înfăptui și aci ceva frumos, util, înălțător.
De la
începutul carierei mi-am propus să susțin literatura dramatică
originală și cred că am jucat pînă acum în cel puțin cincizeci de roluri
în piese românești. (sîntem în 1931, n.n.)
După
absolvirea Conservatorului, cînd am absolvit și Facultatea de Litere, am
fost chemată de Davila, care era directorul Teatrului Național din
București.
– Ce leafă ai la Iași?, m-a întrebat conu Alecu.
– O sută optzeci de lei.
– Ei bine eu îți dau două sute de lei.
N-aș
putea spune că leafa era prea mare dacă ții seama că pe vremea aceea nu
se dădea nici un fel de îndemnizație pentru toalete. Ce-mi păsa însă de
nevoi cînd jucam roluri frumoase ce-mi dădeau atîta bucurie artistică.
– V-ați acomodat greu cu cariera artistică?
–
M-am convins că această carieră a noastră este admirabilă și m-am
acomodat dăruind întreg sufletul meu artei, cînd sînt pe scenă, și
redevenind femeie de lume, mamă cu grijă și gospodină activă cînd revin
acasă.
– Credeți că o artistă poate fi o soție și o mamă bună?
–
Artistele sînt mame admirabile și eu nu cunosc nici o excepție; ca să
fii o soție bună cred însă că depinde în mare măsură și de bărbat.
– Sînteți ambițioasă?
– Nu
cunosc sentimentul ambiției, doar pe cel al dorinței de a ajunge la
desăvârșirea lucrului început. De asemenea, nu cunosc sentimentul
geloziei, al invidiei, al urii și al răzbunării, sentimente despre care
sînt convinsă că aduc omului numai turburări inutile.
– Aveți prieteni?
– Îmi
place să răspund afirmativ. Nu înțeleg să fac rău nimănui, ci cît mai
mult bine – și aceasta dintr-un sentiment altruist, dacă vrei, pentru
mulțumirea mea sufletească. M-aș simți cu totul neliniștită dacă aș
cauza un rău chiar fară să vreau.
– Dar dușmani aveți?
–
Cred că am dușmani fiindcă firea omului nu e perfectă. Unii mă dușmănesc
pentru că aș fi avut noroc, neștiind ce înseamnă munca și străduința.
– Sînteți bogată?
– Aș crede că sînt bogată dacă n-aș avea datorii a căror achitare mă preocupă.
– Ce credeți că aduce mulțumirea în viață?
– Numai îndeplinirea datoriei.
– Aveți vreun mare regret?
– Am…, dar mai bine să nu-l spun.
– Relatați-mi un moment de mare mulțumire.
– Atunci cînd Dumnezeu mi-a dăruit băiatul.
– Cum credeți că trebuie crescuți copiii?
–
Cred că înainte de toate trebuie să-i iubești mult, dar ei să nu-ți
simtă slăbiciunea. De altfel pentru copilul meu n-am avut nevoie de prea
multă autoritate. Încă de cînd era elev de liceu la Mînăstirea Dealu
dădea dovadă de cumințenie, maturitate de judecată și gîndire (fiul a fost Ion Cantacuzino, doctor în medicină, autor dramatic, competent istoric al cinematografiei românești n.n.)
– Credeți că aveți defecte?
– Ca
tot omul; sînt sinceră, spun adevărul și nu pot rezista să nu pun
lucrurile la punct. De asemenea, sînt foarte minuțioasă în tot ceea ce
fac. Poate și acesta să fie un defect.
– Aveți un violon d’Ingres? (violon d’Ingres- care arată o pasiune exagerată, o obsesie pentru o altă preocupare decât talentul real. n.n.)
–
Copilul meu, care e raza de lumină în existența mea. Afecțiunea și
prietenia pe care mi le dă copilul mă fac să suport mult mai ușor
neajunsurile vieții.
– Sînteți gospodină?
– Eu
cred că da. În fiecare seară fac meniul, primesc socotelile și dau din
cămară cele necesare pentru a doua zi. Am specialitatea unor mîncăruri
pe care le prepar singură, mai ales vînatul.
– Sînteți superstițioasă?
–
N-aș putea spune că nu. Am întotdeauna grijă să plec cu dreptul din
casă; cînd îmi îmbrac rochia, introduc întîi mîna dreaptă; nu croiesc
sîmbăta, cred în ghinionul lui 13, iar marțea nu plec la drum.
– Sînteți o severă judecătoare a acțiunilor dumneavoastră?
–
Sînt foarte severă cu mine, după cum sunt foarte iertătoare cu ceilalți,
convinsă fiind de adevărul dictonului care afirmă că cine înțelege
iartă.
Conștiința mea este sfătuitorul de fiecare clipă. Ajut pe ceilalți pe
cît pot, ceea ce mă face de multe ori să-mi neglijez propriile interese.
– V-a fost vreodată viața în pericol?
– Da,
nu de mult, cînd am fost bolnavă grav fiind ținută o noapte întreagă cu
oleo camforat. N-am știut de acest lucru decît după boală.
În
timpul războiului fiind soră de caritate am călătorit de la Brăila la
Iași într-un tren sanitar fără să știu că în el erau și mulți
exantematici.
– Vă pasionează luptele politice?
– Cred
că sunt o bună patrioată. Nu sînt feministă militantă dar sînt pentru
egalizarea sexelor, după cum sînt convinsă de admirabilele virtuți ale
femeii și de calitățile ei intelectuale superioare.
 |
| . |
–
Citesc foarte mult. Nu prea citesc romane. Sînt însă o pasionată
cititoare de lucrări istorice. Să-ți dau un exemplu: cînd am jucat în Elisabeta regina Angliei,
am împrumutat de la Academie șase volume mari de peste 500 de pagini
fiecare asupra vieții Elisabetei și pînă nu le-am citit în întregime nu
le-am înapoiat.
– Aveți pasuni în viață?
– Îmi plac cărțile rare, florile, un interior agreabil, animalele și apoi îmi place să călătoresc.
– Ați călătorit mult?
– Atît
cît mi-a permis timpul și… finanțele. Una din marile bucurii, care
răscumpără un an întreg de muncă intensivă e ziua cînd, în sfîrșit,
însoțită de fiul meu, pot pleca peste graniță, să văd ținuturi și orașe,
să uit păsurile și ora mesei prin muzee, biserici și palate vechi.
Am pus punct iscodirilor mele; doamna Maria Filotti avea în seara aceea spectacol.
(Era vremea cînd artista strălucea în roluri ca Zoe din O scrisoare pierdută, Elisabeta din Richard al II-lea de Shakespeare, Ana Karenina (Tolstoi), Flacăra sfîntă ( Somerset Maugham), Dama cu camelii).
3. Drumul nu i-a fost nici pe
departe neted: „pusă în retragere” din motive extraartistice de către
Comitetul Teatrului Național, a înființat teatrul ce i-a purtat numele
de pe strada Sărindar, – apoi i s-a făcut dreptate, fiind invitată, după
Eliberare, să revină la Teatrul Național, prilejuindu-se cîteva
memorabile creații.
A sfîrșit în plină activitate, ca „artistă a poporului”.
Teatrul din Brăila natală îi poartă numele.
Maria Filotti. Destăinuirile unei artiste
Portrete, Mărturii, Profiluri
Ioan Massoff, „Între viață și teatru”, pag. 289
Editura Minerva, București, 1985
Recomandam cu caldura "Arta actorului"-blogul prietenului nostru Alex Floroiu (actor la teatrul "Masca"),publicatia din care am extras acest interviu.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu