- 8 august 1870 -
(Alex Stoian)
Din pacate nea Iancu Caragiale era adolescent si a fost sechestrat in casa de catre ai sai pentru a nu participa dupa cum voia, asa ca istoria reala si bufa a pierdut enorm dupa aceasta masura drastica si nedreapta, dar totusi, urmele in constientul colectiv popular au ramas si nu a pregetat sa le prinda in scrierile sale intr-un fel sau altul, una dintre persoanele facute celebre de operele sale fiind "poroclita" "Mitza Republicana".
Ei bine, aceasta "revolta" populara s-a dovedit cap-coada demna de opera marelui dramaturg, pornind vijelios si conspirativ infioratoare si sfarsind intr-o furtuna bahica generala a intregului oras, care contrazicea telegramele disperate catre conducerea tzarii de genul "baie de sange" si "represiune criminala" trimise de catre politicienii locali speriati intai de preluarea chiar eleganta a puterii, apoi de batalionul venit "calare" pe tren ca sa reprime "sangeroasa" agapa generala...
Partea caricatural-eroica este greu de lamurit, chiar stiindu-se numarul de butoaie de vin si bere si sutele de kilograme de fleici si carnati sacrificate cu vitejie, asa ca, haideti sa cititi povestea consemnata de cronicile vremii, cele serioase, care au notat faptele demn si critic.
Anul acesta implinindu-se 150 de ani de la furtunosul eveniment, de altfel crancen pentru tanara domnie instaurata si gata-gata de a da peste cap un viitor dovedit ulterior benefic, noi, "Suntem Romania!" impreuna cu Muzeul de Stiintele Naturii Ploiesti, doream sa marcam public in mod deosebit acest moment, pentru prima oara de la petrecerea sa, dar din pacate suntem nevoiti sa ne limitam la prezentarea unei schite a lui Caragiale care sigur este inspirata din acea "zavera" si sa va povestim ce si cum a fost, in mare in acele zile absolut memorabile.
Speram ca anul viitor sa marcam cum se cuvine acest moment istoric al zbuciumatei urbe a lui Mos Ploaie, pana atunci va rugam sa cititi povestea reala a colegului nostru:
Da pagina!
Republica de la Ploiești și Patria recunoscătoare
( Sorin Turturica,istoric)
La primele ore ale zilei de 11 februarie 1866, un cupeu gonea către Mahalaua Sfântul Gheorghe din București, ducându-l pe Vodă Cuza în cel mai mare secret către arestul său, pregătit din timp. Cupeul, avându-l ca vizitiu pe onorabilul Stan Popescu din Ploiești, s-a oprit fața unei case cu etaj aflată în proprietatea unui oarecare domn Ciocârlan, conspirator de frunte, căruia, iată, istoria nu prea i-a reținut numele.
Se întâmpla imediat după ce principele semnase actul de abdicare la palat, pe spatele încovoiat al unui căpitan, în vreme ce Capitala dormea. Prefectul poliției, Alexandru Beldiman, omul de încredere al lui Vodă, habar n-avea ce se întâmpla, fiind cu totul absorbit de un joc de poker în care norocul se lipise de el fantastic. De fapt, era acasă la C.A. Rosetti și era lăsat intenționat să câștige...
Câteva ore mai târziu, bucureștenii au aflat de abdicare. Am crede astăzi, când îl prețuim pe Cuza, că pe 11 februarie dimineața oamenii au fost indignați și au cerut explicații pe un ton furios. Că organizatorii loviturii de stat s-au ascuns, pentru a lăsa furia populară să treacă...
În realitate, străzile s-au umplut de oameni veseli, care puneau „fericitul eveniment” pe seama îndurării lui Dumnezeu. Prin mulțime erau și câteva fețe nedumerite, care stricau atmosfera. Pe la ora șapte, unul dintre acești sceptici – un ofițer tânăr – a lăsat în urmă petrecerea de pe Podul Mogoșoaiei și a intrat pe strada Știrbey-Vodă, căutând să ajungă la casa generalului Ioan Emanoil Florescu.
La destinație, a văzut cum casa era păzită de soldați. Când s-a apropiat de ușă, s-a lovit de silueta unui alt ofițer tânăr, care a rămas surprins să-l vadă pe oaspete:
- Ce faci aici, Polizule?
- Domnule căpitan Candiano-Popescu, am venit să-l văd pe domnul general Florescu!
- Ți-ai ales momentul… vezi că este în cabinet. Este pus sub arest și nu are voie să părăsească locuința.
Deși revoltat de situația în care îl găsea pe generalul care crease armata română modernă, Polizu și-a înfrânat dorința de a se certa cu Candiano-Popescu, pe care-l considera un trădător mizerabil. A intrat în casă și, câteva secunde mai târziu, l-a întâlnit pe Florescu. L-a găsit în picioare, cu spatele la fereastră, palid și grav. Și, în timp ce conversația dintre cei doi ofițeri începea să se lege, căpitanul Candiano-Popescu își răsucea satisfăcut o țigară. La cum se mergeau acum treburile în țară, lumea era a lui...
Au trecut patru ani. Cuza era undeva prin Europa, în exil, iar pe tronul de la București se afla Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, un tânăr în vârstă de 31 de ani.
Viața principelui german nu era ușoară cu românii. Schimbase deja opt prim-miniștri și vedea cum nemulțumirile creșteau. Figurile zâmbitoare, care-i oferiseră liniște și încredere la urcarea pe tron, erau tot mai străine și mai amenințătoare. Avea din ce în ce mai puțini colaboratori, iar tabăra inamicilor politici era în creștere. Hotărât lucru, călca pe urmele principelui Alexandru Ioan Cuza...
Carol simțea că situația era explozivă și se gândea serios la abdicare. Pentru moment, amâna gestul, fiindcă Elisabeta, soția sa, aștepta un copil care avea să se nască peste câteva săptămâni. Poate că, dacă va fi băiat, spiritele s-ar mai fi calmat...
Bruma de liniște s-a evaporat la 19 iulie 1870, când Franța a declarat război Prusiei. Războiul a atras și statele germane din sud, care și-au anunțat susținerea pentru fratele prusac.
Românii erau siguri că francezii vor fi învingători, iar Napoleon al III-lea va fi stăpânul Europei. Vizionarii liberali din anturajul lui Ion C. Brătianu aveau o singură grijă: atunci când Franța va obține victoria, pe tronul de la București să nu se mai afle principele Hohenzollern.
La Ploiești, mâna dreaptă a lui Candiano era încercatul și prea-cinstitul Stan Popescu, revoluționar de taină, amintit deja ca vizitiu al cupeului care l-a dus pe Alexandru Ioan Cuza în arest.
Și tot la Ploiești se mai afla cineva pe care l-am cunoscut în rândurile de mai sus: maiorul Grigore Polizu, repartizat la cea mai importantă unitate militară din oraș. Nu uitase actul de la 11 februarie 1866 și, când îl vedea pe Candiano, simțea același dezgust ca în dimineața în care îl întâlnise la generalul Florescu acasă.
La începutul lui august 1870, Candiano era nerăbdător. Se întrevedeau schimbări politice mari! Căuta să afle toate noutățile care veneau din Europa. După prima înfrângere a armatelor prusace, guvernarea conservatoare a lui Epureanu va avea zilele numărate! Și cine va veni în fruntea guvernului, dacă nu Ion C. Brătianu? Iar când acest lucru se va întâmpla el, Alexandru Candiano-Popescu, va accepta orice jertfă pe care Patria i-o va cere: fie va fi prefect al Prahovei, fie va fi ministru. Pentru binele națiunii, nu pentru sine!
Febril, se întâlnea cu amicii politici și, luat de val, îi asigura că ceva important era pe punctul să se întâmple. Apoi, mai temperat, îi conjura să păstreze discreția. Cumva, discreția se făcea pulbere la cârciumă, după trei sticle de vin, dar cine stătea să plece urechea la trăncăneala unor capete înfierbântate de alcool?
Acasă, Candiano scria manifeste de sertar: „Patria e în primejdie! Vine falimentul, iar națiunea se pierde! Nu este întâmplător, ci așa a decretat Capul Statului, care stă pe tronul României, la palatul din București. Români, pieirea voastră se apropie! Pieriți sau vă apărați țara? Nu este altă mântuire decât să piară cei care ne-au pregătit pieirea. Acum ori niciodată!”
Cât talent pus în slujba binelui obștesc! Oare când hârtiile din sertar vor vedea lumina tiparului, pentru a aprinde în conștiința națională focul redeșteptării? Ah, clipă mult așteptată, vino și izbăvește-ne!
În ziua de 7 august Candiano-Popescu și-a anunțat amicii că avea ceva important de comunicat. Întâlnirea a avut loc seara și, emoționat, el le-a spus că Franța a obținut o mare victorie împotriva Prusiei și, drept consecință, chiar în noaptea aceea domnitorul va fi detronat. În marile orașe vor avea loc revoluții, autoritățile locale vor fi înlăturate, iar armata va trece de partea revoluționarilor. Adică, de partea poporului...
Nici până astăzi nu suntem siguri dacă a existat, într-adevăr, un plan al lui I.C. Brătianu de a-l îndepărta pe domnitor sau dacă totul a fost numai în mintea lui Alexandru Candiano-Popescu. Cert este că numai la Ploiești s-a declanșat revolta.
Ora hotărâtă a fost 03.00 a dimineții de 8 august. Până atunci, complotiștii urmau să se comporte ca și când nimic nu se întâmpla. Cum timpul trecea greu, conjurații au mers la cârciuma Hotelului Moldavia, unde și-au făcut încălzirea la tejghea, cu lăutarii.
La ora 03.00 clopotele au început să bată. Cale de întoarcere nu mai exista! Planul de acțiune avea trei obiective:
1. arestarea autorităților locale;
2. ocuparea telegrafului;
3. fraternizarea cu unitățile militare din oraș sau dezarmarea lor, în caz că revoluția nu era prea atractivă pentru ofițeri.
Să le luăm pe rând... În creierii nopții, șeful poliției s-a trezit acasă cu un grup numeros de vlăjgani, care l-au luat pe sus și l-au dus la beci. Unii dintre ei și-au amintit că dom’ șef le administrase în trecut câte-o sfântă chelfăneală, iar acum conturile au fost, în treacăt, reglate.
Alți vlăjgani l-au săltat pe domnul Ruban, care ținea locul prefectului, pe moment absent. Aceeași poveste...
Cu telegraful au avut emoții. Doi conjurați, Guță Antonescu și locotenentul Camiano s-au îndreptat spre piața de zarzavaturi, unde erau așteptați de oamenii din popor pentru a se pune în fruntea lor. Au găsit vreo opt zarzavagii. Unii dormeau, alții descărcau o căruță.
Mobilizarea s-a făcut rapid, cu cuvinte guturale și convingătoare. Au plecat și, pe drum, li s-au alăturat alți revoluționari.
În fața Bisericii Sfântul Ioan, aștepta călare un tânăr, cu gesturi care îi trădau nerăbdarea. Era însuși Alexandru Candiano-Popescu, omul momentului! După ce adresă oamenilor câteva cuvinte, i-a pasat discret locotenentului Camiano o telegramă care, peste câteva ore, trebuia să fie prezentată mulțimii ca fiind sosită de la București. Urât din partea lui...
Prima comedie de amploare s-a jucat la telegraf. Fiind un punct strategic, care deservea guvernul, sediul telegrafului avea în permanență un funcționar la datorie. Așa se face că, în dimineața de 8 august, revoluția a căzut pe capul domnului oficiant Iorgulescu. Cum ușa era încuiată, a trebuit să fie convins cu strigăte și amenințări pentru a deschide. Nedorind să se opună sfintelor idealuri și unor eventuale focuri de armă, Iorgulescu a permis accesul în clădirea telegrafului. După care, a avut o tentativă de a fugi, dar a fost prins de câțiva fârtați vigilenți.
Într-un fel, a fost mai bine. Dacă de la ocuparea telegrafului au băut fără oprire, pe la cinci dimineața, revoluționarii au abandonat discuțiile, au început să caște și, lăsând veghea unul pe seama altuia, au adormit. Iorgulescu s-a dus la aparat și a încercat să afle ce se întâmpla în Capitală. I s-a răspuns că era liniște...
Trădătorul Iorgulescu a prins curaj și l-a contactat pe telegrafistul care îl deservea pe primul-ministru Epureanu. Astfel, stăpânirea a aflat ce se petrecea la Ploiești.
Între timp, Candiano-Popescu s-a ocupat personal de întreținerea mulțimii care se aduna în centrul orașului, binecuvântând-o cu discursuri și încurajări. Erau și câțiva preoți; unul, pe nume Ștefan Dumitrescu, era trup și suflet de partea mișcării.
Candiano-Popescu a văzut și un preot mai sceptic, care clătina din cap. I s-a adresat zâmbind cuminte și vorbind umil:
- Roagă-te pentru noi, părinte, căci am ascultat porunca dumnezeiască și am sărit să salvăm poporul de la pieire!
- Doamne, dă-mi putere să nu iau în seamă!
- Cum așa, Sfinția ta? Nu vezi câte suflete curate s-au adunat aici? Nu știi că Dumnezeu îi iubește pe cei ca noi?
- Nu te contrazic, fiule. Orice stăpân își iubește bufonii.
Cineva din apropiere, martor la dialog, văzând că șeful își pierde aplombul, a strigat: „Trăiască Republica!” Iar alții au preluat strigătul, cu mai multă sau mai puțină convingere.
Așadar, Republica de la Ploiești a apărut pe buzele unor revoluționari ca un strigăt de luptă spontan. Nu avem dovada că a fost pusă la cale de grupul condus de Candiano-Popescu.
Chiar atunci locotenentul Camiano a adus de la telegraf telegrama măsluită. Jucând un teatru de zile mari – și era o zi mare, nu? – Candiano-Popescu a cerut liniște și a citit: „Prefect Candiano. Ploiești. Vă anunț definitivul succes al libertății pe tot teritoriul României. Din înaltul ordin al regentului, primiți jurământul funcționarilor civili, precum și trupei militarilor de acolo. Nesupunerea – considerată înaltă trădare de către națiune. Ministru: Brătianu”.
Textul telegramei a electrizat mulțimea, dar nouă ne arată că, menționând existența unui regent la București, ideea republicană nu se aflase în planurile celor care au chemat la revoluție Ploieștiul în ziua de 8 august 1870.
A fost destul de ușor pentru Candiano să obțină sprijinul mulțimii, al unor funcționari păcăliți de telegramă și chiar a pompierilor. Cu un alai numeros, cu muzica în frunte, el s-a îndreptat spre cazarma dorobanților, pe care i-a dezarmat cu forța.
Apoi, stăpâni pe oraș, revoluționarii au mers la închisoarea locală și tot cu forța i-au eliberat pe câțiva dintre tovarășii lor, arestați cu ocazia unor confruntări politice violente mai vechi.
Un singur bastion mai era de cucerit și, fiind cel mai greu, Candiano l-a lăsat la urmă. Este vorba de cazarma regimentului de infanterie de linie, unde – în lipsa comandantului, plecat la o podgorie – șef era maiorul Grigore Polizu.
De fapt, Polizu ar fi trebuit să fie arestat până la ora aceea, dar cineva nu-și făcuse datoria...
Cam la o oră după ce clopotele au anunțat izbucnirea revoluției, un conjurat pe nume Călinescu a mers la Hotelul Europa, unde se afla camera maiorului. A intrat peste el și l-a anunțat că este arestat. Maiorul a cerut permisiunea să se îmbrace și, în timp ce Călinescu privea pe fereastră la mulțimea care se aduna în apropiere, în jurul lui Candiano-Popescu, strigând „Trăiască Republica!”, a ieșit din cameră și s-a grăbit spre cazarmă.
Polizu a alarmat trupele și le-a distribuit muniție. Apoi, pe la șase dimineața, a trimis un mesager călare la București, cu un mesaj prin care îl informa pe generalul comandant al diviziei despre evenimentele în desfășurare la Ploiești.
Zece minute mai târziu, în fața cazărmii au apărut revoluționarii cu Candiano în frunte. Acesta era călare pe un cal murg și, fără să descalece, i-a cerut lui Polizu, care i-a ieșit în întâmpinare, să depună jurământul față de guvernul de la București.
Polizu a răspuns că va face jurământ atunci când va primi ordin în acest sens de la un șef pe linie militară. Candiano și-a jucat ultima carte: a scos telegrama care anunța detronarea domnitorului Carol, iar pe el îl numea prefect. Imediat ce a încheiat citirea ei, mulțimea a început să se agite și să strige „Trăiască frații noștri din armată!”
Drept răspuns, Polizu a cerut trupei să încarce armele și să se pregătească să tragă. În acel moment, s-a făcut liniște, iar Candiano a înțeles că a pierdut confruntarea. Al dracului maior, știa să facă impresie...
Revoluționarii s-au întors în centru și au început cheful. Pe măsură ce orele treceau, guvernul de la București, pus în gardă, organiza măsurile de răspuns. Cum trupele de infanterie din Ploiești nu erau suficiente, în ajutorul lor a fost trimis batalionul de vânători din Capitală. A fost dus pe calea ferată până la Periș, unde se ajunsese cu construirea drumului de fier, iar de acolo a plecat, în marș forțat, către tânăra Republică.
Republicanii nu își făceau griji. Domnul Candiano îi asigurase că totul era în ordine, iar numirea sa ca prefect de către Brătianu era cea mai bună garanție în acest sens.
Dar domnul prefect era îngrijorat. Nu avea niciun fel de vești din țară în legătură cu alte orașe revoltate. Aflând că, în curând, vor sosi întăriri pentru trupele din Ploiești, a hotărât să o șteargă englezește. Însoțit de locotenentul Camiano, a urcat într-o trăsură și a luat drumul Buzăului. A ajuns la Lipia, localitatea natală, și acolo a fost găsit de poteră, care l-a arestat. Și pe el, și pe Camiano...
Între timp, în Ploiești trupele făceau ravagii. Oricine purta steag, sabie sau armă de foc era ridicat pe loc și dus în pumni și picioare până la una dintre clădirile sau curțile transformate în închisori temporare.
În urma militarilor, străzile, șanțurile și grădinile au rămas martore tăcute ale Republicii, păstrând pentru câteva ceasuri sau câteva zile arme și drapele, unele aruncate în grabă, altele ascunse cu meșteșug, în așteptarea unor noi vremuri înălțătoare, când Republica își va chema iar, la luptă, copiii.
Povestea aceasta stranie nu se încheie aici. Șapte ani mai târziu, cand armata română lupta pentru independența țării, îi regăsim pe colonelul Grigore Polizu și pe maiorul Alexandru Candiano-Popescu la Plevna. Dacă prezența lui Polizu este firească, cea a lui Candiano este de mirare.
Trebuie spus că domnitorul Carol a fost indignat de acțiunea de la Ploiești din 8 august 1870. Și mai revoltat a fost două luni mai târziu, când Tribunalul din Târgoviște i-a achitat pe capii acțiunii. Încă o vreme, a luat în serios ideea abdicării, apoi a renunțat. Iar pe revoluționarii ploieșteni i-a iertat...
În ziua de 30 august 1877, trupele române se pregăteau să atace redutele de la Grivița. Una dintre unitățile desemnate era Batalionul 2 Vânători, care în urmă cu șapte ani spulberase revoluția lui Candiano. Acum, înaintea atacului, batalionul rămăsese fără comandant. Fie din motive de sănătate, fie în urma unor acuzații de non-combat (motivele nu sunt încă clare), comandantul batalionului, colonelul Mateescu, a fost îndepărtat din funcție, fără a fi numit un alt comandant.
În ziua atacului, maiorul Alexandru Candiano-Popescu l-a rugat pe Carol I să-i acorde cinstea de a-i conduce în luptă pe vânători. După mai multe ore de confruntări cu trupele otomane, Candiano a intrat în reduta Grivița 1 în fruntea aceleiași unități care i-a distrus „Republica”. Ironic, nu?
În ceea ce-l privește pe colonelul Grigore Polizu, acesta a fost comandantul unui regiment de cavalerie și, la căderea Plevnei, a primit capitularea unuia dintre generalii turci, Edhen-Pașa.
Carol I a fost impresionat de calitățile militare ale lui Alexandru Candiano-Popescu. L-a avansat pe câmpul de luptă la gradul de locotenent-colonel, apoi, în 1882, la cel de colonel.
În 1879 a fost prefect al Poliției din București, iar în anul următor a devenit adjutant princiar, apoi regal, poziție de mare prestigiu, pe care a păstrat-o până în 1892.
A fost avansat la gradul de general de brigadă în 1884.
A decedat la 25 iunie 1901, la Târgoviște, oraș în care a fost judecat și achitat după faptele controversate din august 1870.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu