1967."Didina" si una dintre povestile acestor "misterioase" locomotive

Spre finele anilor ’70 ai secolului trecut, eram angajat al Depoului de locomotive Cluj. Lucram în echipa de motoriști care se ocupa de întreținerea motoarelor locomotivelor diesel-electrice, de 2100 de cai putere, din seria 060 DA. Pentru un tânăr angajat, activitatea nu era de loc ușoară, cea mai mare „greutate” fiind generată de reticența unui colectiv care cu greu accepta membri noi în sânul său. Proaspeții angajați, priviți ca niște „intruși”, treceau printr-o perioadă „de probă” în care trebuiau să facă față atât problemelor de ordin tehnic datorat lipsei lor de experiență, cât și „glumelor” – de multe ori nesărate – ale “veteranilor”.

Cu toate acestea nu-mi părea rău că fusesem repartizat la Depoul de locomotive, ci dimpotrivă, eram mândru că lucram la „calea ferată”. Acest sentiment era susținut și de părerea generală, unanim recunoscută, potrivit căreia „cefereul e a doua armată”. Și într-adevăr, un colectiv de muncitori atât de „sudat”, de statornic – pentru care sintagma „toți pentru unu și unu pentru toți” era un mod de viață – nu am mai întâlnit nicăieri. Probabil că nu degeaba se împământenise credința potrivit căreia „cine bea apă din tender[ Tender = Vagonet special de cale ferată, cuplat de locomotiva cu aburi, servind la depozitarea și la transportul combustibilului și apei necesare funcționării acesteia], nu mai pleacă niciodată”. Se pare că eu sunt „excepția ce întărește regula”, întrucât am infirmat această opinie. Pe vremea aceea, mă străduiam să-mi desăvârșesc bagajul de cunoștințe teoretice, cu cel al experienței practice, aspirând la statutul de „meseriaș bâtrân”, care duce meseria la rangul de artă. De altfel, potrivit crezului meu poetic,

„Două sclipiri artistul poartă

În suflet, căci numai el știe

Din meseri-a face artă

Și-apoi, din artă, meserie.”

Pentru a atinge un astfel de deziderat, este obligatoriu să ai un model, un „mentor”. Și l-am găsit, în persoana unei inginere de la „Electroputere” Craiova.

Pe lângă deja „clasicele” locomotive diesel-electrice de 2.100 de cai putere, uzina craioveană începuse fabricarea unui model nou, de 4.000 de cai, din seria DD. DA PAGINA!

În „jargonul” ceferist, noua locomotivă era cunoscută și alintată cu numele de „Didina”. Într-adevăr, Didina merita să fie alintată… era frumoasă, puternică și plină de tehnologie de vârf la acea dată. Fiind nouă – aflată în probe – documentația tehnică pentru Didina era insuficientă. De altfel, ca să intri în „tainele” unui produs nou, îți trebuie ceva vreme, în care să acumulezi experiență bazată pe soluționarea problemelor ivite în exploatare. Așa s-au petrecut lucrurile și cu Didina și datorită ei mi-am găsit „modelul” la al cărui standard de pregătire profesională intenționam să mă ridic.

La scurtă vreme de la transferarea ei la Depoul Cluj, Didina s-a întors de la drum, vlăguită de putere. Îndată s-au adunat în cabina sa, toți specialiștii, în frunte cu șeful de depou. Zile la rând s-au străduit

să-i dea de cap, fără nici un rezultat. Cu toate că motorul diesel funcționa perfect, generatorul menit să alimenteze cele șase motoare electrice de tracțiune de pe osii, nu dezvolta puterea necesară. În final, s-a solicitat sprijinul uzinei Electroputere. Astfel, la scurtă vreme, în depou a venit reprezentantul uzinei. La biroul șefului de depou, s-a prezentat o femeie mărunțică, șatenă, trecută bine de 30 de ani, îmbrăcată în pantaloni negri și cu un pardesiu roz, decolorat. Se zvonea că este însăși „șefa de proiect”, cea în sarcina căreia fusese realizarea instalației electrice a Didinei. Reticența cu care a fost primită de către colectivul de conducere, avea să se risipească foarte repede. Femeia s-a cățaract zglobie în postul unu de conducere al Didinei – loc în care se afla blocul aparaturii electrice – a adus giganticul motor la turația maximă preț de câteva secunde în care a citit informațiile afișate de aparatura de bord, iar apoi a deschis cele două uși mari ce adăposteau „creierul” electric al Didinei și a armat un releu – numai de ea știut – din puzderia aflată în acea „uzină electrică”. Apoi a „lansat” motorul, la adus la turația maximă și, ca prin farmec, generatorul a debitat curent la parametri maximi.

Și astăzi, după atâția ani, parcă o văd și o aud pe mărunțica femeie care, ducându-și mâna dreaptă la inimă, le-a spus celor prezenți în cabina Didinei: „Vai, ce m-am speriat! A trebuit doar să armez un releu!”

Ei, atunci am pătruns esența sintagmei potrivit căreia „Nu-i tot una să faci ce știi sau să știi ce faci”.

Ioan CIORCA