„Uite PARAȘUTIȘTII!”
Îi spune tatăl, într-o zi, copilului.
Copilul ridică ochii – nu are mai mult de trei – patru ani… Vede ciupercuțele colorate pe cer și se miră:
„Ce sunt?”
„PARAȘUTIȘTI!”
Si asa avea să le rămână numele!
Copilul nu a întrebat de unde vin. Din cer, îi era mai limpede ca seninul verii! Privea… Și atât.
Cuvântul îi rămâne întipărit în minte, alături de imaginea
ciupercuțelor minuscule plutind ușor spre pământ. Și iată că, într-o
dimineață…
„Hai în balcon să vezi parașutiștii!”
Copilul clipește des. Pleoapele nu s-au deschis bine, încă, dar
picioarele cunosc singure drumul către balcon. Cască și se cațără iute
pe scaun. Zâmbește: Ce de ciupercuțe! Sunt multe, sunt departe, sunt
atât de mici… Încearcă să le numere, dar nu știe încă să numere destul
de bine. Nu-i nimic. Să știe că sunt multe îi ajunge. Nu întreabă de
unde vin. Din cer, nu e destul de clar? Dar oare de ce răsar doar într-o
anumită parte de cer? I-ar plăcea să fie peste tot! Și des, nu doar
așa, din când când, ploaia asta de… Parașutiști!
Timpul trece. Copilul crește puțin, în ritmul timpului. Acum merge cu
tata pe câmp, să înalțe zmee. Da, ați înțeles bine! Tatăl înalță zmee!
Copilul… Are altceva de făcut: să urmărească, sus, avioane! La Strejnic
este spectacol aerian, dar el nu știe asta. A mai văzut avioanele, le
cunoaște, îi plac, dar de aici le vede mult mai bine. Copilul învață
despre looping și despre vrie. Despre avioanele acelea mari, albe și
fără motor, cărora le spune planoare. Și mai învață… De unde răsar
parașutiștii. Din avion!
Chiar și acel punct minuscul se vede mai bine și copilul descoperă că e… OM!
Copilul învață că omul de la capătul ciupercuței se numește
parașutist și zâmbește. Știe că acești oameni îi vor fi în inimă alături
de aviatori – nici pe ei nu i-a văzut încă, dar sunt acolo, în avion.
Aviatorii conduc avioanele, planoriștii, planoarele și parașutiștii,
parașutele – cum numește tatal ciupercuțele zburătoare. Ce frumos e să
înalți zmee! Iar aceasta devine una dintre activițățile preferate ale
copilului, deși nu prea avea să se atingă de sfoara lor.
Trecând prin timp, copilul află mereu ceva nou despre parașutism și
parașutiști. Află că parașuta este barca de salvare a aerului, că sunt
și parașutiști militari, că la Strejnic există aerodrom, că, după ce
urcă în turnul de parașutisti din parc (la care deocamdată nu are voie
decât să se uite și să aștepte să mai crească – el, nu turnul!), poate
merge la Strejnic, că mai este o parașută, mai mică, despre care se
spune că este „de rezervă”… Vede filme, citește despre război și află că
pilotul, în caz de doborâre a avionului, se parașutează, că este
protejat și nu poate fi ucis cât timp este în aer (din păcate mai află
și că… aiurea, nu!), aude și citește despre accidente… Cum, SI EI?! Și
ceva se rupe în sufletul lui…
Din clasă (are banca la geam), din curtea școlii, din parc, ori din
fața blocului, copilul privește avioanele și, pentru că acum cunoaște
avionul cu parașutiști, îl identifică repede. Acum el este cel care dă
alarma, făcându-și colegii și tovarășii de joacă să ridice privirile
spre cer.
Prima vizită la Strejnic vine mult mai târziu, copilul este
adolescent. Merge să vadă planoarele, dar hangarul este închis. Nu-i
nimic. Hangarul, care ascunde totul, este deja enorm de mult!
Un singur avion a rămas afară (cu mențiunea că fotografia este făcută la peste 20 de ani distanță):
„E avionul parașutiștilor!”
„Îl știu!”
Află că îi spune „AN2”, îl studiază, primește chiar permisiunea de a-l atinge și avionul i se cuibărește definitiv în suflet.
Așteptând mereu „să mai crească”, copilul, devenit adolescent,
priveste turnul de parașutism în paragină: primul pas redus la praf… I
se promisese că vârsta îi va permite să urce, iar de acolo va trece la
școală, la Strejnic. Apoi… Nimic.
Parașutismul rămâne același mister nedezlegat.
Drumul spre salt e închis.
Și totuși… NU! Vag, ajung la el frânturi de informații, dar nimic
legat, nimic concret. Timpul continuă să fugă… Și îi aduce un verdict
rostit simplu: cam târziu, v-ați trezit! (Habar nu aveau ei cât de treaz
fusese el totdeauna…)
Din nou poteci închise, din nou află ceva până atunci neștiut:
TANDEM! Și va rămâne SOLUȚIA. Nu multe salturi cu parașuta, dar unul va
fi SIGUR!
Copilul păcălit fără voie și adolescentul bezmetic vor fi răzbunați!
Cândva. Pentru că saltul se amână constant. Uneori alegere, alteori
pură întâmplare, timpul schimbă mereu totul. Doar dorința e constantă și
la fel de puternică. Va fi. Dar… Nu încă.
Până atunci…
Îi vedem la show-rile aeriene: apar nu știm de unde, trec în pas
rapid prin fața noastră, a publicului, și se strecoară la bordul unui
avion, pentru a reapărea undeva sus… Nu avem timp să-i observăm bine,
sunt mereu departe, ah! Iar acum… Când au ajuns deja jos? Norocoșii îi
pot urmări la aterizare și parașutiștii trec, însoțiți de aplauze, spre
hangar, probabil… Sunt mulți și niciodată destui. Nu ne ajunge, vrem să
mai sară odată! Iar ei… par că știu. Și o iau de la capăt.
Dar ce se întâmplă între timp, de unde și cum începe totul, ce îi îndeamnă să sară în gol și cum de le și place? Cine sunt? Cum fac să…? Dar să…? Din unghiul meu, prin obiectiv, parașutiștii au devenit, în timp, și o… Mică încurcătură.
DA PAGINA!
Ca de obicei, vremea ne da emotii, dar se pare ca cerul tine astazi cu noi: o vreme excelentă, numai bună pentru zbor! Ne trezim și pornim la drum devreme, astăzi sărbătorim Ziua Copilului la Clinceni! Cum adică noi nu mai suntem copii?! Suntem ce, cum și când vrem, fiecare! Iar astăzi, toți suntem copii! (Și ieri am fost, dar vă povestesc într-o altă zi!)
Aerodromul Clinceni, sau "Casa Extrelor", cum mai este alintat, este un loc drag in care ajung rar. Adica foarte rar. Adică o dată pe an. Știu, să-mi fie rușine... Iar atunci plâng, ori râd, ori dau chiar din picioare, doar-doar îmi găsesc loc într-o mașină, ori conving un prieten să meargă și el. Atunci devin un adevărat pui de ardelean, care nu spune "Vreau...", ci un răspicat "Îmi trebe...!", pentru că e musai să ajung! (Mulțumesc, Jean!)
Tradiție deja, ajungem mai devreme de ora 10. Că aglomerație, loc în parcare, orientare pe teren, dar nu numai. Fiecare eveniment aviatic este și un prilej de reîntâlnire cu prieteni dragi, întâlniți rar. Zburători, ori public. Strângeri de mână și felicitări amânate pentru un "ne vedem noi"!
