19 februarie 2018

1290.Parașutiștii, acest mister...(reportaj-eseu)

„Uite PARAȘUTIȘTII!”
Îi spune tatăl, într-o zi, copilului.
Copilul ridică ochii – nu are mai mult de trei – patru ani… Vede ciupercuțele colorate pe cer și se miră:
„Ce sunt?”
„PARAȘUTIȘTI!”
Si asa avea să le rămână numele!
Copilul nu a întrebat de unde vin. Din cer, îi era mai limpede ca seninul verii!  Privea… Și atât.
Cuvântul îi rămâne întipărit în minte, alături de imaginea ciupercuțelor minuscule  plutind ușor spre pământ. Și iată că, într-o dimineață…
„Hai în balcon să vezi parașutiștii!”

Copilul clipește des. Pleoapele nu s-au deschis bine, încă, dar picioarele cunosc singure drumul către balcon. Cască și se cațără iute pe scaun. Zâmbește: Ce de ciupercuțe! Sunt multe, sunt departe, sunt atât de mici… Încearcă să le numere, dar nu știe încă să numere destul de bine. Nu-i nimic. Să știe că sunt multe îi ajunge. Nu întreabă de unde vin. Din cer, nu e destul de clar? Dar oare de ce răsar doar într-o anumită parte de cer? I-ar plăcea să fie peste tot! Și des, nu doar așa, din când când, ploaia asta de… Parașutiști!

Timpul trece. Copilul crește puțin, în ritmul timpului. Acum merge cu tata pe câmp, să înalțe zmee. Da, ați înțeles bine! Tatăl înalță zmee! Copilul… Are altceva de făcut: să urmărească, sus, avioane! La Strejnic este spectacol aerian, dar el nu știe asta. A mai văzut avioanele, le cunoaște, îi plac, dar de aici le vede mult mai bine. Copilul învață despre looping și despre vrie. Despre avioanele acelea mari, albe și fără motor, cărora le spune planoare. Și mai învață… De unde răsar parașutiștii. Din avion!
Chiar și acel punct minuscul se vede mai bine și copilul descoperă că e… OM!
Copilul învață că omul de la capătul ciupercuței se numește parașutist și zâmbește. Știe că acești oameni îi vor fi în inimă alături de aviatori – nici pe ei nu i-a văzut încă, dar sunt acolo, în avion. Aviatorii conduc avioanele, planoriștii, planoarele și parașutiștii, parașutele – cum numește tatal ciupercuțele zburătoare. Ce frumos e să înalți zmee! Iar aceasta devine una dintre activițățile preferate ale copilului, deși nu prea avea să se atingă de sfoara lor.

Trecând prin timp, copilul află mereu ceva nou despre parașutism și parașutiști. Află că parașuta este barca de salvare a aerului, că  sunt și parașutiști militari, că la Strejnic există aerodrom, că, după ce urcă în turnul de parașutisti din parc (la care deocamdată nu are voie decât să se uite și să aștepte să mai crească – el, nu turnul!), poate merge la Strejnic, că mai este o parașută, mai mică, despre care se spune că este „de rezervă”… Vede filme, citește despre război și află că pilotul, în caz de doborâre a avionului, se parașutează, că este protejat și nu poate fi ucis cât timp este în aer (din păcate mai află și că… aiurea, nu!),  aude și citește despre accidente… Cum, SI EI?! Și ceva se rupe în sufletul lui…
Din clasă (are banca la geam), din curtea școlii, din parc, ori din fața blocului, copilul privește avioanele și, pentru că acum cunoaște avionul cu parașutiști, îl identifică repede. Acum el este cel care dă alarma, făcându-și colegii și tovarășii de joacă să ridice privirile spre cer.
Prima vizită la Strejnic vine mult mai târziu, copilul este adolescent. Merge să vadă planoarele, dar hangarul este închis. Nu-i nimic. Hangarul, care ascunde totul, este deja enorm de mult!
Un singur avion a rămas afară (cu mențiunea că fotografia este făcută la peste 20 de ani distanță):


„E avionul parașutiștilor!”
„Îl știu!”
Află că îi spune „AN2”, îl studiază, primește chiar permisiunea de a-l atinge și avionul i se cuibărește definitiv în suflet.
Așteptând mereu „să mai crească”, copilul, devenit adolescent, priveste turnul de parașutism în paragină: primul pas redus la praf… I se promisese că vârsta îi va permite să urce, iar de acolo va trece la școală, la Strejnic. Apoi… Nimic.
Parașutismul rămâne același mister nedezlegat.
Drumul spre salt e închis.
Și totuși… NU! Vag, ajung la el frânturi de informații, dar nimic legat, nimic concret. Timpul continuă să fugă…  Și îi aduce un verdict rostit simplu: cam târziu, v-ați trezit! (Habar nu aveau ei cât de treaz fusese el totdeauna…)
Din nou poteci închise, din nou află ceva până atunci neștiut: TANDEM! Și va rămâne SOLUȚIA. Nu multe salturi cu parașuta, dar unul va fi SIGUR!
Copilul păcălit fără voie și adolescentul bezmetic vor fi răzbunați!
Cândva. Pentru că saltul se amână constant. Uneori alegere, alteori pură întâmplare, timpul schimbă mereu totul. Doar dorința e constantă și la fel de puternică. Va fi. Dar… Nu încă.
Până atunci…
Îi vedem la show-rile aeriene: apar nu știm de unde, trec în pas rapid prin fața noastră, a publicului, și se strecoară la bordul unui avion, pentru a reapărea undeva sus… Nu avem timp să-i observăm bine, sunt mereu departe, ah! Iar acum… Când au ajuns deja jos? Norocoșii îi pot urmări la aterizare și parașutiștii trec, însoțiți de aplauze, spre hangar, probabil…  Sunt mulți și niciodată destui. Nu ne ajunge, vrem să mai sară odată! Iar ei… par că știu. Și o iau de la capăt.
    Dar ce se întâmplă între timp, de unde și cum începe totul, ce îi îndeamnă să sară în gol și cum de le și place? Cine sunt? Cum fac să…? Dar să…? Din unghiul meu, prin obiectiv, parașutiștii au devenit, în timp, și o… Mică încurcătură.

DA PAGINA!
    Dar ce se întâmplă între timp, de unde și cum începe totul, ce îi îndeamnă să sară în gol și cum de le și place? Cine sunt? Cum fac să…? Dar să…? Din unghiul meu, prin obiectiv, parașutiștii au devenit, în timp, și o… Mică încurcătură. Cu avioanele, planoarele și elicopterele o mai scot în vreun fel la capăt, ba mai încape uneori și un supersonic întreg într-o fotografie. Dar parașutiștii… O adevărată provocare! „Iar am ratat parașutiștii! Și mi-am promis că-i prind pe toți, de data asta!” De căte ori nu mi-am spus în gând… Iar sistemul de focalizare… Bine că nu poate reproduce tot ce și-a auzit de la mine… Dar dacă, într-o zi, cineva mi-ar propune să petrec câteva ore alături de parașutiști, să văd ce și cum fac, să îi cunosc puțin mai bine, să îi fotografiez? Ce-aș răspunde? Aș refuza? DA! Fără să stau pe gânduri! Adică… NU, bineînțeles că… DA! Of! Entuziasmul joacă feste… Să respir de trei ori adânc și să mai încerc odată: Sigur că nu aș refuza, aș spune DA, fără să stau pe gânduri! (Uf! Am reușit să le așez într-o ordine…) Și iată cum se face că mă aflu în fața porții aerodromului, din nou, privind cu drag panoul de metal de la intrare: ULM, planor, parașutiști… Locul de unde răsar toate! Întotdeauna mă opresc aici, în fața porții. Este deschisă. Mereu este deschisă. O singură dată, cândva, în timp, am găsit-o închisă – era seară, târziu, iarnă. Mă opresc și, în gând, mulțumesc. Nu copilul, nu adolescentul, ci eu, adultul. Pentru că acum știu ce nu știam atunci. Că cei cu vârsta între 16 și 23 de ani pot veni aici, dacă își doresc. Că pot încerca, că au această șansă. Nimic nu-mi poate garanta că pentru mine ar fi fost o reușită. Poate ochelarii ar fi fost o piedică, în acele vremuri. Poate fizic nu aș fi rezistat. Poate m-aș fi speriat! Poate nu aș fi învățat! Cert este că nu am știut că… Aici era de fapt intrarea spre ce căutam. Mulțumesc că nu există fărâmă de frustrare, ci doar bucurie. Intru zâmbind. Nici nu aș putea altfel, zâmbetul e în mine! E o victorie! Nu a mea, ci a LOR! Mulțumesc că acest loc a fost inventat și există! Apoi îmi amintesc că nu mă aflu aici doar ca să mulțumesc locului că există, lucru pe care il pot face de oriunde, și mă îndrept spre hangar. Astăzi am întâlnire cu parașutiștii! Și…se pare că am aterizat perfect, direct în culise!
… Aveam eu ceva emoții, dar acum… M-am speriat de tot! Sunt… Mulți! Iar eu… Sunt la Strejnic și de aici nu plec, nici… Nu plec și-atâta!
Înghit în sec și scot, încet, aparatul. Trebuia să mă țin bine de ceva, iar parașută… nu era prevăzută!
Aș căsca gura de uimire că sunt aici, dar, dacă e să fiu gură-cască în hangar, măcar să fiu unul ascuns bine!


Unul dintre mistere în toată splendoarea fenomenului de… pliere. Condiție principală în siguranța saltului, pliajul corect al acestui complicat echipament de zbor se cere observat în profunzime. Mai văzusem puțin la Tuzla, dar atunci… N-am îndrăznit să mă apropii… Sperând să fiu luată drept doar un stâlp plecat brusc la plimbare și să nu mă observe nimeni (Ba bine că nu!), trag cu ochiul

Pășesc cu atenție, abia respir, dar până la urmă reușesc să descleștez și gura. Întreb, timid. Și mi se răspunde.
ÎNVĂȚ.

Învăț despre voalură, despre corzi, cum se descurcă și întind, care este principala și unde este ascunsă rezerva (unde e bine să și rămână ascunsă!), care sunt comenzile, de ce poți trage și de ce în niciun caz NU și despre modul de deschidere.

Durează mult? Nu. Pliajul nu durează mult, nici puțin. Ci… Atât cât trebuie! Unii învață, alții știu. Unii sunt la a cincea, alții la a cinci sute șaptezeci și șaptea pliere. Timpul limită este orientativ, având în vedere esențialul: să se facă BINE! De ce se întâmplă aici atârnă, la propriu, viața lor, a fiecăruia. Saltul începe la pliere. Și este motivul pentru care, în 99,99% din salturi parașutistul își pliază singur parașuta. Restul de până la 100% sunt cazuri excepționale în general oricum evitate.

Fără să fi planifcat, am început chiar cu… Începutul.
După atâtea lucruri noi aflate în doar câteva minute, se impune o scurtă pauză. Părăsesc hangarul…

Și uit că sunt în pauză. AN2!



„Antonov An-2 (poreclit în limba rusă: кукуру́зник kukuruznik – de la кукуруза kukuruza – „porumb”, date fiind folosirea lui ca avion agricol și înălțimea mică la care poate opera, cunoscut și ca Annușka) este un biplan de producție sovietică, folosit în special ca avion utilitar. Este urmașul avionului Polikarpov Po-2 și codul său NATO este Colt.
Este un biplan ușor, monomotor, foarte rezistent și longeviv (mai este în serviciu). A zburat pentru prima dată în 31 august 1947 și a fost primul avion proiectat de biroul Antonov. Se spune că Antonov ar fi folosit drept model avionul românesc IAR 39. Este folosit pentru transportul de pasageri, putând transporta 12 persoane, pentru parașutism și pentru lucrări agricole.” wikipedia
Avion monument-simbol, frumos și impunător (i-ați auzit motorul?), din păcate retras din uz în cadrul armatei, este astăzi rar văzut pe cerul României. Aeroclubul României deține trei complet restaurate și în perfectă stare de zbor, iar acesta este unul dintre ele – (re)dat la zbor in… 2017 (anul din care vă și povestesc). Foarte curând li se vor mai adăuga două.
În față nu știu cum este și nici nu am de gând să încerc să aflu („Prin spatele calului și prin fața avionului nu treci niciodată!”, sună o regulă strictă în aviație.), dar, dacă e să vă nimeriți în spatele lui când are pornit motorul… Țineți bine copiii, că vi-i fură vântul!
Pe scurt: îl ador. Și încă nu am întâlnit om să nu iubească AN2-ul…
Deși cunoscut ca avion utilitar și mai rar de transport, numele îi este în principal sudat de al parașutiștilor. Și invers, desigur.
Iar acum am timp și mai ales voie să îl admir de aproape. Păstrez, totuși, o limită de distanță. Nu mușcă și nici eu nu intenționez să mușc din el, dar… Parcă nu este, încă, timpul… Nu arunc nicio privire înăntru – știu că aș fi tentată să urc și pentru asta… Încă n-am primit aprobare!

În fața hangarului, instructorii verifică minuțios echipamentul, fiecare chingă, fiecare sistem de siguranță și dau ultimele sfaturi înaintea saltului.
Învăț (ei repetă) poziția corectă la ieșirea din avion, poziția în aer și mișcările efectuate pentru deschiderea parașutei.



Învăț despre „șoricel”, acel „buton roșu”, ori manetă, despre care, în general, se spune: NU ATINGE! „Șoricelul” este comanda de deschidere, dacă nu știi și te mănâncă palmele să-l tragi, ca să vezi ce se întâmplă, în cel mai fericit dintre cazuri vei avea, ca rezultat, o parașută deschisă în hangar.[...]

Pana sa continuati, o NOTA explicativa chiar necesara despre faimosul AN2-Antonov 2, cel devenit emblematic pentru parasutismul militar si civil din fostele state comuniste, dar NU NUMAI!!!
Date complete despre el gasiti peste tot, eu va voi scrie aici ceea ce nu prea aveti unde citi.

   AN2 este poreclit in mai multe feluri. cu mare drag, in multele tari in care a operat si inca mai opereaza, printre care SUA,Canada, tari din Asia si Africa, etc. Cea mai cunoscuta este cea ruseasca: "kukuruznic", ce se traduce prin "semanatorul de porumb", una dintre destinatiile sale fiind cea de "agricultor"...
   In Romania are mai multe porecle, printre care "tractor" si "magar"...
   Cred ca realizati de ce!
   Daca nu, va spun eu: putere, siguranta, simplitate, docilitate...adica "paie,apa si bataie"!
   Nu, bataie...NICIODATA! Este prea iubit si prea respectat!

   Este avionul (pe plan mondial) cu cele mai multe exemplare construite in aceasta configuratie,inca din 1947 pana in 2001,cand s-au incercat ceva modernizari radicale prin schimbarea motorulu.
   Are cea mai mare rata de salvari din accidente si incidente, fiind considerat cel mai sigur avion din lume, beneficiind si de o performanta demna de invidiat la clasa sa: cea mai mica viteza de aterizare...chiar si fara motor (prin planare)!!!. Aceasta fiind-conform mai multor cunostinte care mi-au confirmat independent, sub 60km/h...Chiar 50! Desigur o viteza imposibila teoretic pentru un avion de acest volum si greutate! Mi s-a spus ca la 52  aproximativ, desantase parasutistii si erau doar trei persoane cu totul in carlinga, fara alta incarcatura, cu motorul oprit.

  Foarte iubite de piloti, mecanici si de parasutisti, revitalizarea celor din dotarea Aeroclubului devine un act nu doar de necesitate ci si de restaurare a unor piese de mare valoare istorica si chiar de atractie turistica, acest model de avion fiind prezent si functional -inca- si la RAS Tuzla pentru diverse lucrari utilitare si...parasutari, desigur!


   Alex Stoian
(nemotoujours)


Povestea colegei noastre Ana-Maria mai departe pe
  omanadecuvinte.wordpress.com