803.RĂZBOIUL AERIAN ŞI MIZA PETROLULUI (DE LA PLOIEŞTI LA BAGDAD, VIA WASHINGTON)

Aviaţia este mereu un domeniu fascinant pentru cei care se încumetă să aprofundeze cercetarea istorică şi nu numai. A zbura pentru a atinge chiar şi pentru o clipă cerul cu mâna a fost unul dintre visele dintotdeauna ale fiinţei umane. El, Omul, şi-a recunoscut limitele fizice, dar a cutezat totuşi să privescă spre albastrul infinit al cerului şi să spună cu seninătatea şi inocenţa unui copil: „Mama, uite! Vreau acolo, sus!”

 

Poate că nici una dintre realizările umane nu îmbină atât de interesant şi de util, în acelaşi timp, ideea de zbor cu realizările de vârf ale ştiinţei şi tehnicii. Dar, dintr-o dată, pe pânza avioanelor de la începutul secolului trecut a apărut cocarda. Mai întâi timid, pictată şui de un oarecare meşter zugrav, mai târziu cu dimensiuni din ce în ce mai mari şi în culori adeseori stridente, amintind de carnavaluri. Lumea se înfierbânta, generalii fremătau laolaltă cu politicienii, iar publicul credea că piloţii-actori nu mor niciodată, că piesa are întotdeauna happy-end. 

 

Din păcate, dezamăgirea a fost teribilă. Omenirea a aflat încă o dată, mult mai curând decât se aştepta, că „războiul este o crimă imbecilă”¹. În Marele Război (1914-1918), care nu a lăsat în urmă decât regrete şi doliu, avioanele au devenit dintr-o dată instrumentele distrugerii, cocarda fiind cizelată pe derivele şi aripile maşinilor zburătoare în funcţie de părerile diferiţilor artizani ai războiului aerian. Iar în cele două decenii de linişte relativă care au urmat (1919 – 1939), au fost experimentate noi metode de folosire a avioanelor pentru scoaterea din luptă a forţelor aeriene adverse şi nu numai.

DA PAGINA !

 

Pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntau teoreticienii utilizării acelei arme pe câmpul de luptă au fost efectuate nenumărate studii şi, de exemplu, în anul 1936, s-a ajuns şi la următoarea concluzie: „Dacă se admite că domeniul aerian este domeniul decisiv şi că domeniul terestru este dedicat numai rezistenţei şi deci numai defensivei, există o tendinţă de a se accentua din ce în ce mai mult proporţiile domeniului aerian în defavorul domeniului terestru, reducând până la aproape completă dispariţie apărarea şi armata terestră”². 

 

bombardand Ploiestiul

O astfel de opinie se aseamănă foarte mult cu ceea ce au încercat să obţină comandanţii britanici şi americani cu strategiile lor câţiva ani mai târziu, în cursul anilor 1943-1944, când au acţionat cu armadele lor aeriene împotriva României pentru a forţa autorităţile de la Bucureşti să iasă din lupta pe care acestea o susţineau împotriva Armatei Roşii invadatoare. Bombardamentele masive pe care le-au întreprins în acea perioadă aviatorii Statelor Unite şi cei ai Marii Britanii asupra rafinăriilor de la Ploieşti şi Câmpina, asupra triajelor de cale ferată de pe Valea Prahovei şi din Câmpia Română, asupra Bucureştiului nu au constituit doar o criză fulgerătoare datorată evoluţiei războiului pe continentul european, o criză care deranja cât mai puţin posibil mersul normal al vieţii şi activităţii economice româneşti. Acele bombardamente au fost executate metodic, pas cu pas, fără pic de şovăire omenească chiar şi la cei care nu credeau în disputa propagandistică dusă de către ambele tabere implicate în cea de-a doua conflagraţie mondială. În viziunea de ansamblu a Comandamentului britanic al bombardierelor se regăsea imaginea unui „cer de pe care dezastrul se prăbuşea în fiecare noapte asupra fiecărui oraş german”³. Iar aliata Germaniei, România, a fost expusă acelui tip de distrugere sistematică datorită faptului că autorităţile de la Bucureşti au furnizat în permanenţă produse petroliere Berlinului. Conform unor date statistice, între anii 1940-1944 au fost trimise din Valea Prahovei în Germania 10.084.764 tone de produse petroliere⁴ (aproximativ 27% din producţia totală a Puterilor Axei), menţinând astfel în funcţiune industria de război germană.

Ploiesti,1944

Unul dintre principalele impedimente cu care s-au confruntat strategii militari ai Marii Britanii a fost lipsa de precizie în executarea bombardamentelor aeriene de la înălţimi medii şi mari. După multe încercări nereuşite întreprinse în cursul anilor 1939-1941, o serie de experţi britanici au concluzionat că bombardarea cu precizie era o chestiune de noroc, gradul necesar de acurateţe neputând fi atins cu mijloacele pe care aceştia le aveau la dispoziţie în acel moment. În plus, pierderile suferite în cursul raidurilor diurne de avioanele de bombardament britanice deasupra Germaniei erau extrem de mari, fapt ce a condus la generalizarea atacurilor aeriene nocturne şi la renunţarea completă la cele efectuate pe timp de zi.

Aviatorii americani nu au fost de acord cu opinia colegilor lor de peste Atlantic şi au perseverat, afirmând la un moment dat că „sunt în stare să pună o bombă într-un butoi cu saramură”⁵, de la o înălţime de 30000 de picioare (aproximativ 9000 de metri), cu ajutorul unui dispozitiv de control al direcţiei bombelor. Însă piloţii respectivi nu se confruntaseră, precum Royal Air Force, cu redutabila Luftwaffe şi au repetat majoritatea greşelilor făcute de comandamentul britanic datorită tocmai propriilor idei de ducere a luptei aeriene şi a echipamentului aeronatic pe care îl posedau. Americanii au crezut că înţesarea propriilor bombardiere cu armament defensiv de mare calibru reprezenta soluţia optimă pentru executarea unor misiuni diurne în adâncimea teritoriului inamic. Lipsa unui contact direct cu Luftwaffe şi-a spus cuvântul, primele pierderi aeriene suferite de Statele Unite deasupra Europei fiind deosebit de mari. Experţii militari ai SUA au fost nevoiţi să se adapteze rapid la posibilităţile reale de ducere a acţiunilor de luptă, stabilind că misiunile pentru atingerea unor obiective de genul Schweinfurt (Germania) sau Ploieşti erau nu numai greu de atins în anul 1943 pe timp de zi, fără avioane de vânătoare care să escorteze în permanenţă bombardierele, dar şi extrem periculoase pentru echipajele angajate în acele operaţiuni. 

 

Avion american prabusit la Popesti-Leordeni

Treptat, aviatorii americani au căpătat experienţa necesară şi au adoptat o altă strategie, care le-a permis să se opună cu mai mult succes în luptele aeriene pe care le angajau cu Focke Wulf-urile deasupra Germaniei şi, începând din aprilie 1944, cu IAR-urile şi Messerschmitt-urile deasupra Văii Prahovei. Formaţii alcătuite din sute de bombardiere, strânse în aşa numitele box-uri, au survolat permanent cerul României în primăvara şi vara anului 1944 pentru a-şi arunca încărcătura devastatoare asupra rafinăriilor din Ploieşti, asupra rezervoarelor de produse petroliere, asupra staţiilor de pompare de la Teleajen şi a sistemului de conducte Ploieşti-Giurgiu şi Ploieşti-Constanţa. Apoi, îşi continuau mişcarea „în pendul”, aterizând la Poltava, în Ucraina, şi decolau după două-trei zile, cu cap-compas spre România – pentru o nouă misiune de distrugere a instalaţiilor care prelucrau şi transportau petrol – şi urma o nouă aterizare, de obicei la complexul de aerodromuri de la Foggia, în Italia. Concomitent, britanicii îşi continuau atacurile nocturne pentru dezorganizarea economiei româneşti de război.

O vară a anului 1944 extrem de fierbinte în cer şi pe pământ! În cursul celor 19 raiduri executate asupra rafinăriilor de la Ploieşti, 223 de avioane anglo-americane au fost doborâte, în timp ce aviaţia românească a pierdut în luptă 188 de aparate⁶. Crâncenă luptă pentru aurul negru al României! Iar acurateţea bombardamentelor pe care şi-au dorit-o neîncetat strategii americani s-a dovedit a fi doar o himeră. „Covorul de bombe” al Fortăreţelor Zburătoare şi Libertoarelor, lansat asupra Fortăreţei Ploieşti, şi-a făcut datoria fără discriminare, provocând distrugeri atât la obiectivele vizate, cât şi instituţiilor publice şi cartierelor de locuinţe: rafinăriile au fost lovite de 54 de ori, dar au fost distruse sau avariate şi 8989 de imobile şi 103 edificii publice, înregistrându-se peste 800 de persoane ucise, 750 rănite şi circa 23000 de sinistraţi⁷.

Bagdad

Peste ani, himera a reapărut în limbajul celor care informează opinia publică fără să spună nimic sub forma „loviturilor aeriene chirurgicale”. Iar ţintele au fost situate de această dată în Orientul Mijlociu şi se numeau Bagdad şi Kuweit City. Iluziile strategilor aerieni anglo-americani din timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale au fost oferite de „specialiştii în imagini pozitive” în mod controlat, prin intermediul mass-mediei, în aşa fel încât reacţia opiniei publice împotriva bombardamentelor executate de aviaţia americană, în principal, să nu crească în intensitate, periclitând mersul operaţiunii militare „Furtună în Deşert”, prin care Kuweitul a fost eliberat de sub ocupaţia irakiană.

Conflictul irakiano-kuweitian din anul 1990 a fost cauzat de opiniile politice divergente privind dreptul de control asupra resurselor de hidrocarburi din zona Golfului Persic, iar mărul discordiei l-a reprezentat preţul petrolului pe piaţa mondială. Cererile Bagdadului de modificare a graniţei dintre cele două state au fost doar un simplu pretext folosit de Saddam Hussein pentru a arăta că este hotărât să impună kuweitienilor preţul care îi convenea. Dacă, în ianuarie 1990, barilul de petrol se vindea cu 20,5 dolari, în iunie 1990 acesta nu mai valora decât 13 dolari⁸. Discuţiile care au avut loc în iulie 1990 în cadrul Organizaţiei Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), între reprezentaţii grupului de state care susţineau un preţ „înalt” – din care făcea parte şi Irakul – şi grupul de ţări adepte ale preţului „scăzut” – în care se aflau Kuweitul, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită –, nu au reuşit să lămurească problemele. Regimul de la Bagdad invoca faptul că o scădere a preţului petrolului cu un singur dolar pe baril îi reducea veniturile anuale cu un miliard de dolari. A urmat invadarea Kuweitului de către armata irakiană la 2 august 1990.

Pe de altă parte, conflictul militar din Orientul Mijlociu din 1990 – 1991 a fost văzut de mulţi analişti ca un război al lui George Bush împotriva lui Saddam Hussein, în care preşedintele american a fost considerat, în mod clar, cel care a declanşat concomitent pregătirile militare şi diplomatice pentru lansarea unui „război just” pentru eliberarea Kuweitului cu ajutorul unei Forţe Multnaţionale constituită special pentru atingerea acelui obiectiv, iar Organizaţia Naţiunilor Unite a avut rolul de a găsi pentru Casa Albă forma legală necesară pentru justificarea operaţiunilor militare americane.

Bagdad,1991

În cursul războiului care a urmat (15 ianuarie – 28 februarie 1991), marile unităţi ale Forţei Multinaţionale au reuşit să elibereze Kuweitul de sub ocupaţia armatei irakiene, însă câteva incidente militare au readus în memoria opiniei publice faptul că acurateţea şi eficienţa bombardamentelor aeriene, chiar şi în epoca informatizării, lăsau de dorit.

Regimul de la Bagdad luase o serie de măsuri încă din timpul conflictului iraniano-irakian (1980-1988) pentru executarea unor lucrări de amenajare genistică, realizând numeroase puncte de conducere la nivel strategic şi operativ-tactic, precum şi un număr însemnat de buncăre şi adăposturi antiaeriene. Printre altele, în perioada 1982 – 1986 au fost construite de către societăţile belgiene „SBBM & SIX CONSTRUCT” şi „Societatea belgiană de lucrări publice” (CFE) şase baze militare irakiene subterane la Tall Afar, Lussuf, Km.160, As Salman, Tuz, Ad-Haim⁹. Acestea aveau uşi blindate din Italia, centrale electrice şi utilaje din Marea Britanie, dispozitive de etanşare şi filtrare a aerului din Elveţia şi alte componente din Suedia. De asemenea, societatea „Nord France” a participat la construirea a două baze subterane la Al Havy şi Qalat Saleh, apoi o serie de firme britanice şi iugoslave au fost prezente în Irak pentru realizarea a încă două programe militare de acelaşi gen.

Toate lucrările de amenajare genistică de la punctele de conducere principale au fost completate cu sisteme de mascare ingenioase. Totodată, regimul de la Bagdad a dispus crearea de obiective false în cursul pregătirilor militare derulate înaintea declanşării operaţiunilor Forţei Multinaţionale. Este paradoxal faptul că tocmai firme vest-europene au furnizat Irakului imitaţii gonflabile de arme, asemănătoare cu cele reale. O machetă gonflabilă de tanc în mărime naturală, fabricată la societatea „Airborne Industries” (o firmă britanică din Leigh-on-Sea, Essex), putea fi depozitată într-un sac mai mare, cântărea 30 kg, se umfla cu ajutorul unei pompe obişnuite şi costa doar 20000 de franci francezi (aproximativ 4000 de dolari). Văzută din aer, o asemenea machetă semăna foarte mult cu un tanc sovietic T-72, aflat în dotarea armatei irakiene, dar costa de 1200 de ori mai puţin decât acesta¹⁰.

Conform unor estimări realizate după războiul din 1991, sistemul ingenios de mascare şi folosirea de către Bagdad a ţintelor false au condus, după trei săptămâni de raiduri ale aviaţiei americane (în principal), la păstrarea neatinsă a circa 60-70% dintre obiectivelor militare irakiene¹¹. Iar condiţiile în care s-au desfăşurat bombardamentele respective au fost uşurate de o decizie cu totul neobişnuită adoptată chiar de către regimul de la Bagdad la începutul ostilităţilor (ianuarie 1991): un număr de 115 avioane irakiene – 24 Mirage F-1, 4 Suhoi-20, 40 Suhoi-22, 24 Suhoi-24, 7 Suhoi-25, 12 MIG-23, 4 MIG-29 – au evitat să se angajeze în luptă cu aviaţia Forţei Multinaţionale şi au reuşit să aterizeze în Iran¹². Până în prezent nu au fost oferite explicaţii oficiale privind motivele care au condus la o asemenea decizie şi nici amănunte referitoare la soarta acelei flote aeriene.

Astăzi, când şi cel de-al treilea război din Golf s-a încheiat cu victoria militară a Statelor Unite ale Americii, există nenumăraţi analişti politici care laudă precizia ultimelor „lovituri chirurgicale” executate de bombardardierele americane în martie şi aprilie 2003 asupra Bagdadului, fără să menţioneze faptul că acestea au lăsat în mod intenţionat neatins unul dintre obiectivele irakiene esenţiale pentru Casa Albă, sediul Ministerului Petrolului. Lupta pentru controlul aurului negru a revenit în prim-planul buletinelor de ştiri televizate, extrem de spectaculoasă pentru cei care privesc non-stop la CNN. Dar cum s-a putut întâmpla aşa ceva din moment ce se cunoştea faptul că sute de mii de victime nevinovate urmau să sufere de pe urma războiului? Iar analiştii politici din toate colţurile lumii, inclusiv din România, au preluat o neinspirată asociere între cuvintele „chirurgical” şi „bombardamente”, stârnind fiori pe şira spinării. Viaţa şi Moarte, îngemănate publicistic în cala B-urilor americane! Acei oameni nu au înţeles că medicina nu se face cu un bisturiu de 10 tone TNT fixat sub aripa unui avion, indiferent câte Turnuri Gemene se vor prăbuşi până la Judecata de Apoi. Şi, oricât de sofisticate se vor dovedi armele care ajută ca „umbra Morţii să se-ntindă tot mai mare şi mai mare”, este bine să nu uităm de acele mici dezastre care au marcat ultimii 60 de ani ai omenirii: Varşovia (1939), Rotterdam şi Coventry (1940), Hamburg şi Köln (1943), Ploieşti (1944), Dresda, Tokio, Hiroşima şi Nagasaki (1945), Bagdad (1991), Belgrad (1999), Kabul (2001) şi din nou Bagdad (2003).

*lt.col.dr.(r) Petre Opris* 

reeditare:nemotoujours

foto:internet 

NOTE:

1. Pierre Clostermann, Daniel Costelle, Bruno Klostermann, vărul german al lui Clo-Clo, în „AeroMagazin” nr.7/decembrie 2002, p. 32.
2. Lt.av. Th. Darie, Spre orizonturi noui – O Armată a Aerului exclusivă şi o Bătălie aeriană decisivă, în „Revista Aeronautica”, anul X, iulie-august 1936, p. 37.
3. James L. Stokesbury, Scurtă istorie a celui de-al doilea război mondial, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993, p. 242.
4. Gavriil Preda, Importanţa strategică a petrolului românesc în perioada 1939-1947, Editura Printeuro, Ploieşti, 2001, p. 293.
5. James L. Stokesbury, op.cit., p. 242.
6. Gavriil Preda, op.cit., p. 275.
7. Ibidem, p. 177.
8. Janice Gross Stein, Intimidation and Compulsion in Gulf, 1990-1991, în „International Security”, Center for Science and International Affairs - Harvard University, vol. 17, nr. 2, 1991, p. 149.
9. „Paris Match” nr. 2177, 14 februarie 1991, p. 35.
10. „Paris Match” nr. 2176, 7 februarie 1991, p. 27.
11. Războiul din Golf. Studiu politico-militar, Institutul de Istorie şi Teorie Militară, Editura Militară, Bucureşti, 1991, p. 197.
12. The Military Balance 1991-1992, The International Institute for Strategic Studies, Oxford, autumn 1991, p. 100.

Articol publicat în Festung Ploieşti, coord. Gavriil Preda, Ilie Manole, Eugen Stănescu, vol. I, Editura Printeuro, Ploieşti, 2003, p. 77-84.